Legea, credinţa şi
justificarea
(Galateni 2:15-21)
Phil Johnson
Acest capitol este inima mesajului apostolului
Pavel din această epistolă. În cele ce urmează, vom privi la versetele 15-21.
Eu cred că acestea sunt versetele cheie din întreaga Epistolă către Galateni.
Aceste versete sunt inima mesajului lui Pavel. Aici, el dezvăluie punctul
central al mesajului său. Aici se află rezumatul cel mai concis al răspunsului
pe care îl dă ereticilor cărora le-a scris pentru a-i confrunta. Aceasta este o
carte plină de polemici. A fost scrisă cu scopul de a-i confrunta pe eretici.
Şi aici, el îşi concentrează răspunsul. Dacă înţelegi greşit acest pasaj, vei
pierde tot mesajul lui Pavel. Aşadar, nu subestima importanţa lui. El este
pivotul întregii cărţi Galateni. Una dintre diferenţele cheie dintre adevărata
închinare înaintea adevăratului Dumnezeu şi toate formele de religie falsă este
aceasta: religia falsă ţinteşte
întotdeauna la dreptatea omenească. Ea face întotdeauna referinţă la
ceva ce trebuie să facem pentru a fi acceptaţi de Dumnezeu. Din acest
motiv, în religia falsă, accentul cade atât de des pe ritualuri şi ceremonii şi
pe tot mai multe simbolisme şi alte lucruri exterioare, mergând uneori chiar
până la excluderea credinţei autentice; în cele din urmă, duce întotdeauna
la excluderea credinţei autentice. Omul
este întotdeauna centrul. Lucrarea este vizată întotdeauna. Este întotdeauna
vorba de dreptatea proprie. În contrast, închinarea adevărată înaintea
Dumnezeului adevărat este centrată pe lucrarea lui Dumnezeu. Harul Lui. Slava
Lui. Nu arată înspre ceva ce trebuie să facem pentru a putea fi acceptaţi de
Dumnezeu. Nu este vorba de ceea ce facem noi pentru El. Este vorba de ceea ce
El a făcut deja prin Cristos, pentru noi a făcut ispăşire pentru păcatele noastre.
Nu vizează lucrarea, vizează harul. Nu este centrat pe om, este centrat pe
Dumnezeu. Nu este vorba despre dreptatea proprie, ci, în totalitate, despre
dreptatea lui Cristos. Şi orice eroare care mută obiectivul de la Dumnezeu la
om, de la dreptatea lui Cristos la dreptatea noastră (orice fel de doctrină
care face acest lucru) este o doctrină rea. Dacă m-aţi urmărit până
acum, nădăjduiesc că aţi prins ideea. Aici însă, Pavel ne transmite mesajul sub
o formă sumară, într-un mod absolut remarcabil.
Păstraţi în
minte contextul acestei epistole. Iată aici o scurtă recapitulare. Aceşti
învăţători falşi, aceşti eretici pe care îi numim iudei, veniseră în Galatia.
Galatia era o regiune din Asia Mică, locuită în cea mai mare parte de Neamuri.
Aceşti învăţători falşi erau din biserica din Ierusalim. Şi, aparent, ei
susţineau să aibă o autoritate de învăţători şi lideri în biserica din
Ierusalim, pentru că aici, în versetul 12, se face referinţă la ei ca fiind
"unii de la Iacov". Aceasta face trimitere la Iacov, care era unul
dintre liderii bisericii din Ierusalim. Era fratele vitreg, de trup, al lui
Cristos. Şi el joacă un rol important în disputa cu aceşti aceeaşi eretici, în
Fapte 15. Acest Iacov era lider şi purtător de cuvânt al bisericii din
Ierusalim. Era un băiat bun. Vedem aceasta în Fapte 15. Însă aceşti eretici fie
fuseseră trimişi de el, fie susţineau că îl reprezintă pe Iacov. Astfel că,
Pavel se referă la ei ca fiind unii de la Iacov, fapt ce ne sugerează o anumită
credibilitate pe care aceştia ar fi avut-o datorită faptului că proveneau din
biserica din Ierusalim. Galateni 2:12, care spune "venirea unora de la
Iacov", ar putea să însemne pur şi simplu că aceşti învăţători falşi
susţineau a fi reprezentanţi oficiali ai lui Iacov dar, de fapt, nu erau. Însă
tind să cred că aceşti oameni fuseseră trimişi cu o anumită aură oficială de
către biserica din Ierusalim. Acest lucru ar explica de ce, de la începutul
până la finalul capitolului 2 din Galateni, Pavel pare puţin supărat pe liderii
bisericii din Ierusalim. Dacă veţi citi întregul capitol, veţi vedea că nu are
prea multe lucruri bune şi prietenoase de spus despre ei. Este supărat pe ei.
Pentru că au fost prea înceţi să înţeleagă şi să răspundă acestui pericol atât
de mare, adus de aceşti învăţători falşi, de iudei.
Am discutat
despre motivul pentru care Pavel foloseşte un limbaj atât de dur aici în
Galateni 2 şi de ce a avut acest conflict cu Petru în public, de ce readuce
aminte acest întreg incident şi îl relatează în Biblie, pentru a rămâne pentru
totdeauna. Chiar faptul că i-a spus pe nume lui Petru a fost, într-un fel
anume, un lucru jenant pentru Petru. Greşeala lui Petru a fost consemnată în
Cuvântul lui Dumnezeu care este viu şi rămâne pentru totdeauna. Tu cum te-ai
simţi? Şi totuşi, iată, este chiar aici în Scriptură. Pavel reaminteşte totul.
El îi spune lui Petru pe nume. El vorbeşte chiar şi de alţi lideri din biserica
din Ierusalim folosind cuvinte mai puţin frumoase la adresa lor. De ce? Pentru
că se afla în joc o problemă mult mai importantă decât demnitatea lui Petru şi
decât demnitatea liderilor bisericii din Ierusalim. Învăţătura iudeilor era
subtilă, dar era extrem de periculoasă. Eroarea pe care o învăţau ei nu era una
bătătoare la ochi, care să contrasteze puternic cu adevărul. Era foarte
subtilă, însă foarte periculoasă, pentru că submina principiul de bază al
Evangheliei. Şi era o încercare de transformare a creştinismului într-o religie
care să susţină dreptatea proprie, întocmai cum făcea religia fariseică.
Vă amintiţi
Fapte 15, versetul 5. Aici ni se indică faptul că toată această doctrină era de
fapt aprinsă de câţiva indivizi care mai înainte fuseseră membri ai sectei
fariseice. Aşadar erau foşti farisei care acum se alăturaseră bisericii. Şi
ramura religiei lor fariseice era una legalistă. Aparent, aceşti oameni
aduseseră religia fariseică în biserică. În parte, erau corecţi, pentru că
dăduseră frâu liber propovăduirii adevărului Scripturii. Ei recunoşteau
autoritatea Scripturii. Ei credeau că ea este Cuvântul lui Dumnezeu. Susţineau
adevărul ei în întregime. Ei se arătaseră a fi urmaşi ai adevăratului Dumnezeu.
Spuneau că Îl iubeau pe Cristos, pentru că erau parte din Biserică. Dar erau
periculos de greşiţi, pentru că nu puneau pe primul loc harul şi resursele lui
Dumnezeu pentru credincioşi. Învăţătura lor era despre ce trebuia să facă
păcătosul pentru a fi acceptat de Dumnezeu. Acest unic amănunt făcea din
învăţătura lor o învăţătură fundamental greşită. Ei învăţau că trebuie să fii
tăiat împrejur pentru a fi mântuit. Trebuia să fii iudeu, ca să intri în
Biserică. Şi acest amănunt făcea din doctrina lor o doctrină falsă, o
Evanghelie falsă. Îi situa la capăt opus faţă de Evanghelia adevărată. Prin
urmare, Pavel a fost foarte tăios în capitolul 1, versetele 8 şi 9, acolo unde
spune că cei care schimbă Evanghelia să fie blestemaţi. Era o eroare simplă în
sensul că nu era complexă, nu avea rădăcini prea adânci sau stufoase, nu era un
sistem complex, aşa cum fusese o altă erezie ce începuse să prindă rădăcini în
Biserică în acele zile gnosticismul foarte complexă şi foarte dificilă. Aceasta
era atât de tainică şi de ascunsă, încât aveai nevoie ca cineva să ţi-o
explice, altfel n-o înţelegeai, nu îţi era clară. Dar această erezie iudaică nu
era aşa. Era foarte simplă. Aceşti oameni susţineau toată învăţătura
apostolilor, mai puţin simplitatea Evangheliei harului. Şi insistau asupra
faptului că Neamurile, care veniseră la Cristos, trebuiau să se taie împrejur
pentru a putea fi mântuite. De aceea noi îi numim iudei. În esenţă, ei învăţau că
numai iudeii puteau fi mântuiţi. Deci, dacă erai dintre Neamuri şi voiai să vii
la Cristos, trebuia ca, mai întâi, să devii un prozelit la iudaism. Învăţând
aceasta, ei nu făceau, practic, altceva decât să adauge o lucrare şi să facă
din ea o condiţie pentru justificare. Ei învăţau o doctrină a justificării, în
care instrumentul era altul decât credinţa. Şi aceasta a subminat inevitabil
adevărul Evangheliei.
Şi Pavel a
văzut problema clar. La început, cred că a fost singurul care a văzut-o. Dar a
văzut-o cu claritate, deoarece, ca apostol al Neamurilor, el slujea cu
regularitate oamenilor care se încrezuseră în Cristos, ale căror vieţi fuseseră
schimbate şi care intraseră în biserică, dar care erau oameni ce nu
participaseră niciodată, în niciun fel, la ceremoniile evreieşti ale Vechiului
Testament. Erau pur şi simplu dintre Neamuri. Dar ei crezuseră în Cristos,
vieţile lor fuseseră schimbate şi au pătruns în biserică. Şi Pavel a cunoscut
şi a înţeles foarte bine faptul că cei dintre neamuri puteau fi mântuite fără
ca să devină mai întâi iudei.
Şi Petru
cunoştea aceasta în inima lui, pentru că, la urma urmei, Petru a fost apostolul
trimis de Dumnezeu să se ocupe de Corneliu în primele capitole din Faptele
apostolilor trimis pentru convertirea lui Corneliu, care a fost cea dintâi
consemnare a unei convertiri dintre Neamuri, pe care am primit-o. Şi Petru s-a
aflat acolo. Şi Petru primise toate dovezile că Dumnezeu îi mântuieşte pe cei
dintre Neamuri doar prin credinţă. El primise revelaţia divină şi mesajul direct
de la Dumnezeu. Fusese martor ocular la convertirea lui Corneliu, atunci când
acesta a fost umplut cu Duhul Sfânt şi a vorbit în limbi, în mod miraculos,
repetând, de fapt, întregul miracol al Rusaliilor, într-un mod spectaculos, în
casa lui de om dintre Neamuri. Şi Petru se afla acolo şi a văzut toate acestea.
De fapt, dacă citiţi Fapte 11, aici Petru este cel ce relatează acest incident;
şi e chiar nostim, deoarece Petru este şocat de ceea ce se întâmplă. El, ca şi
bărbat iudeu, a fost şocat de acest lucru, de faptul că Dumnezeu umplea cu
Duhul Sfânt pe un netăiat împrejur. Era evident faptul că omul era mântuit; şi,
totuşi, acesta nu practicase niciodată vreun ceremonial al Vechiului Testament.
Petru a fost şocat de acest lucru; şi, de fapt, s-a folosit de acest incident
în apărarea lui din mărturia pe care a dat-o în Fapte 11. El spune: ,ce puteam
noi să facem? Noi ne aflam acolo şi Duhul Sfânt a venit peste acest bărbat.'
Fapte 11 se termină cu afirmaţia că biserica din Ierusalim a sărbătorit acest lucru,
s-a bucurat de acest lucru. Prin urmare, au fost receptivi la acest adevăr.
L-au înţeles, însă undeva, în perioada de timp dintre convertirea lui Corneliu
şi acest incident descris de Pavel în Galateni 2, ei au uitat, s-au depărtat de
el, s-au depărtat de simplitatea Evangheliei. Şi datorită acestui lucru,
rezultatul învăţăturii iudeilor a fost că galatenii s-au aflat în pericolul de
a se depărta în acelaşi fel.
Gândiţi-vă
la erezia iudeilor aceasta nu constituia chiar o ameninţare directă în
Ierusalim, pentru că biserica din Ierusalim era în majoritate, dacă nu chiar în
totalitate, compusă din iudei. Deci fiecare credincios bărbat din acea
congregaţie era deja circumcis. Pentru ei nu era o problemă; niciodată nu se
ridicase această problemă. Doctrina iudaică era, de fapt, sub radarul
apostolilor care supravegheau biserica din Ierusalim. Din acest motiv, cred eu,
ei nu au sesizat imediat pericolul de aici. Nu ar fi chiar atât de surprinzător
dacă liderii bisericii din Ierusalim i-ar fi trimis într-adevăr pe aceşti
oameni ca reprezentanţi oficiali ai bisericii, pentru că, la urma urmei, dacă
aceştia erau foşti farisei, ei cunoşteau bine Vechiul Testament. Erau teologi
şi învăţători isteţi, bine instruiţi. Şi chiar dacă pasajele eronate ale
mesajului lor n-ar fi fost menţionate niciodată în Ierusalim, apostolii de aici
n-ar fi ştiut obligatoriu cât de periculoşi erau aceşti indivizi. Aşadar,
întreaga biserică din Ierusalim s-a gândit probabil că aceşti foşti farisei
formau grupul ideal pe care să-l trimită în această misiune de răspândire a
învăţăturii. Însă învăţătura lor a produs ravagii în bisericile din Asia Mică
pentru că ea a subminat siguranţa Neamurilor din acele biserici. Gravitatea
ereziei a devenit rapid vizibilă, mai ales pentru Pavel. Şi mai ales atunci
când Petru a început să se separe de credincioşii dintre Neamuri din acele
biserici asiatice. Prin urmare, acesta a fost momentul când Pavel a intervenit
şi a atacat problema. L-a mustrat pe apostolul Petru în mod public şi cu toată
seriozitatea. Aici am rămas data trecută.
Aceasta ne
aduce la pasajul pe care-l vom dezbate în această dimineaţă, Galateni 2:15. De
data aceasta, vom termina capitolul. Voi citi pasajul. Dar înainte de a face
acest lucru, daţi-mi voie să punctez un lucru la care probabil că v-aţi mai
gândit. Nu este pe deplin clar unde anume se opreşte Pavel din relatarea sa
despre ceea ce îi spune lui Petru şi unde începe din nou să se adreseze
cititorilor epistolei sale. Apropo, sunt în Scriptură câteva pasaje de acest
gen. Sunt câteva pasaje care cuprind secvenţe despre care nu ştim dacă sunt
adresate unui vorbitor sau dacă sunt rostite de persoana care scrie. Este
imposibil de determinat dacă un anumit pasaj este parte dintr-un citat, o
remarcă editorială, pentru că nu existau ghilimele în greaca originală. Ioan
3:16, de exemplu, cel mai cunoscut verset din Scriptură sunt acelea cuvintele
lui Isus? Sau este apostolul Ioan cel care face un comentariu editorial asupra
vorbelor pe care Isus tocmai le spusese. Pur şi simplu, nu se poate şti cu
exactitate. Şi eu cred că majoritatea Bibliilor cu litere roşii care încearcă
să-ţi arate care au fost cuvintele lui Isus ar scrie cuvintele din Ioan 3:16 în
roşu, indicând că acelea au fost cuvintele lui Isus. Dar adevărul este că n-ai
cum să ştii sigur acest lucru. Ar putea fi comentariul apostolului Ioan vizavi
de spusele lui Isus. Şi aici avem un gen similar de ambiguitate. Această
porţiune, de la versetul 15 până la sfârşitul capitolului, face parte din
discursul pe care i-l ţine Pavel lui Petru? Face parte din mustrarea publică pe
care o primeşte Petru? Sau a sfârşit de citat din ceea ce i-a spus lui Petru şi
acum, în versetul 15, el se întoarce la adresarea directă către galateni? Nu se
poate spune sigur. Dar ştii ce? Nici nu contează. De fapt, nici în cazul Ioan
3:16 nu contează, pentru că, pe de o parte toată Scriptura este inspirată de
Dumnezeu şi pe de altă parte, este benefic pentru doctrină. Adevărul este
revelat oricum. Ceea ce învaţă cuvintele este infinit mai important decât
întrebarea dacă Pavel s-a adresat lui Petru sau dacă s-a adresat galatenilor.
Poate fi adevărat în ambele sensuri. Nu trebuie să ne lăsăm deviaţi de la ceea
ce este important de o discuţie academică, ce pune problema momentului când a
spus Pavel pentru prima dată aceste lucruri. Într-un final, nu este atât de
important, însă am o părere despre acest lucru şi am să v-o spun imediat.
Uitaţi-vă la
pasaj. Este puţin mai lung decât cele pe care le-am dezbătut până acum. Dar aş
vrea să-l parcurgem în totalitate. Am să-l citesc în întregime, începând cu
Galateni 2, versetul 15. "Noi suntem Iudei din fire, iar nu păcătoşi
dintre Neamuri. Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin
faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos (engl. credinţa lui Isus
Hristos), am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin
credinţa în Hristos (engl. credinţa lui Hristos), iar nu prin faptele Legii;
pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii. Dar dacă, în
timp ce căutăm să fim socotiţi neprihăniţi în Hristos, şi noi înşine am fi
găsiţi ca păcătoşi, este oare Hristos un slujitor al păcatului? Nicidecum!
Căci, dacă zidesc iarăşi lucrurile pe care le-am stricat, mă arăt ca un
călcător de lege. Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc
pentru Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc... dar nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în
trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu (engl. credinţa Fiului lui
Dumnezeu), care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Nu vreau să
fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege,
degeaba a murit Hristos."
Două
lucruri, înainte de a intra în discuţia propriu-zisă despre pasaj. Vreau doar să
vă îndrept atenţia asupra versetului 17. Nu voi detalia. Este un verset greu de
interpretat. "Dar dacă, în timp ce căutăm să fim socotiţi neprihăniţi în
Cristos, şi noi înşine am fi găsiţi ca păcătoşi, este oare Cristos un slujitor
al păcatului? Nicidecum!" S-au dat multe interpretări acestui verset.
Înţelegerea mea este că Pavel se împotriveşte într-un mod similar cu episodul
din Romani 6, unde spune: "Pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har,
să păcătuim mereu ca să se înmulţească harul?" Şi din nou spune acelaşi
lucru: "Nicidecum!" Şi cred că pune acelaşi gen de întrebare şi aici.
"În timp ce căutăm să fim socotiţi neprihăniţi de Cristos..." Dacă
îndreptăţirea este prin credinţă, datorită a ceea ce a făcut Cristos, şi ceea
ce fac eu nu constituie un instrument pentru îndreptăţirea mea, atunci, dacă
sunt găsit ca şi păcătos în mijlocul tuturor acestor lucruri, este atunci
Cristos un slujitor al păcatului? Îmi aprobă Cristos păcatul? Nicidecum. Cred
că acesta este sensul. Am vrut să explic acest verset pentru că nu voi putea
să-l detaliez mai mult de-atât. Trebuie să parcurgem întregul pasaj. Dar este
un verset important, o întrebare importantă. Şi cred că este o paralelă
identică cu întrebarea pe care o ridică în Romani 6.
Vreau să
acord însă atenţie ideii principale a acestui pasaj. Şi aşa cum am spus,
pasajul acesta constituie inima mesajului lui Pavel pentru galateni. Aici, el
apără Evanghelia şi, îndeosebi, simplitatea justificării prin credinţă,
împotriva violării produse de Legea Vechiului Testament. Este o temă constantă
în Noul Testament. La aceasta face referire întreaga epistolă către Galateni.
La fel şi cartea Evrei. Pavel tratează acest subiect şi în câteva alte
epistole, întrucât aceasta a constituit o tentaţie constantă de a lăsa legile ceremoniale
ale Vechiului Testament şi legalismul şi chiar fiecare aspect al religiei
iudaice să violeze adevărul Evangheliei şi să îngrădească libertatea absolută
pe care o avem în Cristos. Şi aceasta este tema Epistolei către Galateni, a
întregii epistole: apărarea justificării prin credinţă împotriva violării
produse de legea ceremonială.
Aşadar,
vreau să menţionez ceva ce probabil nici n-aţi observat. Este foarte important
şi foarte intrigant. În pasajul citit, întâlnim pentru prima dată cuvântul
"îndreptăţit" (socotit neprihănit, justificat) şi conceptul de
îndreptăţire (justificare) în întreaga epistolă. Am ajuns la cel de-al doilea
capitol din epistolă şi aici este prima dată când Pavel menţionează
îndreptăţirea. Chiar dacă acesta este chiar obiectul apărării sale. În versetul
16, Pavel menţionează pentru prima dată, în mod specific, îndreptăţirea; chiar
dacă aceasta este doctrina pe care o apără prin scrierile sale. Foloseşte
verbul ("socotit") la timpul trecut, de trei ori în acelaşi verset.
Şi este prima menţionare a sa din Galateni. Iată un al doilea lucru interesant.
În versetul 16 se menţionează pentru prima dată şi credinţa, ca instrument al
îndreptăţirii. Înapoi, în capitolul 1, versetul 23, el a menţionat credinţa în
sensul următor: a vorbit despre "credinţa", însemnând sistemul
creştin, credinţa creştină în ansamblul ei. Dar aici, în versetul 16 din
capitolul 2, apare prima menţiune a sa cu privire la credinţa personală,
credinţa ca mijloc de apucare a mântuirii. Este prima dată când o menţionează
în întreaga epistolă, chiar dacă motivul scrierii sale este chiar acela de a
apăra acest concept. Iată şi un alt lucru. În versetul 16 este menţionat, de
asemenea pentru prima dată, şi cuvântul "lege". El vorbeşte de
circumcizie şi descrie un conflict cu privire la lege şi Evanghelie, conflict
pe care l-a avut cu aceşti învăţători falşi care au dorit să impună legea
asupra Evangheliei. Dar în versetul 16 explică pentru prima dată în termeni
specifici despre ce este vorba în acest conflict cu iudeii; şi el aminteşte
subiectul Legii. Este o dezbatere cu iudeii despre rolul credinţei şi locul pe
care-l ocupă Legea, susţinând doctrina justificării. Şi în versetul 16 el
menţionează pentru prima dată aceşti trei termeni sau pe oricare dintre ei.
Este prima menţiune şi, din acest motiv, versetul acesta este cheia întregii
epistole. Aici este dezbătută întreaga chestiune pentru prima dată. Legea,
credinţa şi îndreptăţirea. Ţineţi minte aceste trei cuvinte pentru că ele vor
trasa discuţia noastră.
Revin la
ceva ce am spus mai devreme. Tind să cred că această secţiune este parte din
discursul lui Pavel adresat lui Petru. Eu cred că el încă relatează din ceea ce
a spus atunci când l-a mustrat pe Petru în faţa tuturor, ceea ce este
interesant, pentru că acesta este un discurs doctrinal lung. Din acest motiv a
considerat Pavel ca fiind atât de important să relateze totul din nou, mai
detaliat de această dată. Este o mustrare care urmăreşte ceva. Pavel nu doar se
răţoieşte la Petru. Are un scop didactic, adică urmăreşte să-l înveţe o lecţie
importantă. Este o lecţie doctrinală, care dovedeşte clar că dezacordul dintre
Pavel şi Petru a fost pur de natură doctrinală. Nu a fost un conflict bazat pe
diferenţe de personalitate. Nu a fost nici un conflict de natură culturală. N-a
fost nici o luptă grosolană cu privire la cine era responsabil peste bisericile
din Galatia. A fost pe motiv de doctrină. Şi mai ales cu privire la Evanghelie.
De ce cred eu că Pavel se adresează încă lui Petru. Când am început prima dată
să studiez această secţiune, am fost înclinat să cred că Pavel a lăsat deoparte
discursul său mustrător, la sfârşitul versetului 14, şi apoi a început să se
adreseze direct galatenilor, din versetul 15. Dar nu îţi trebuie prea mult timp
să îţi dai seama că lucrurile nu aşa stau. Şi iată de ce. Galatenii erau în
majoritate dintre Neamuri. Despre asta este vorba în toată această dispută. De
fapt, aceasta a fost scânteia care a aprins conflictul la început. Şi totuşi,
în versetul 15 este clar că Pavel încă se adresează unei persoane iudaice.
"Noi...", spune el, "suntem Iudei din fire..." Şi cuvântul
"suntem", veţi vedea că în cele mai multe traduceri este scris
italic, ceea ce înseamnă că a fost adăugat de către traducători pentru a da
cursivitate propoziţiei. Dar greaca originală spune în felul următor: "Noi
Iudei din fire..." Şi se pare că el încă relatează cele ce îi spusese lui
Petru. Iată deci un iudeu care mustră pe un alt iudeu în faţa unei mulţimi de
oameni dintre Neamuri. "Noi Iudei din fire şi nu păcătoşi dintre Neamuri..."
Apropo, acesta era apelativul tipic dat de Iudei Neamurilor
"păcătoşi" vedem aceasta adesea în Noul Testament. Pavel nu susţine
că iudeii nu sunt păcătoşi. El petrece prima jumătate a capitolului 3 din
Romani dovedind contrariul. El nu face altceva decât să folosească apelativul
obişnuit, dat de iudei Neamurilor, care, întrucât erau extrem de necuraţi din
punct de vedere spiritual şi în majoritate păgâni, sunt numiţi "păcătoşi
dintre Neamuri" sau "Neamuri păcătoase". Deci, interpretarea
este următoarea: ,Petru, noi nu suntem Neamuri păcătoase. Suntem Iudei
păcătoşi. Dar suntem tot păcătoşi.' Acesta este sensul pe care el îl dă aici.
Uitaţi-vă ce zice. Îi spune lui Petru: ,Chiar dacă suntem iudei, tu şi cu mine,
ştim că un om nu este justificat prin faptele legii, ci prin credinţa lui Isus
Cristos, chiar şi noi, noi iudeii, am crezut în Isus Cristos ca să fim
justificaţi prin credinţa lui Cristos şi nu prin faptele legii.' Petru a
înţeles. A înţeles că credinţa în Cristos l-a eliberat de sub puterea Legii. Şi
Pavel spune: ,Petru, de aceea credem noi în Cristos, pentru ca să fim eliberaţi
de sub robia Legii.' ,Pentru că nicio carne nu va fi justificată prin faptele
Legii.' Dacă iudeii sunt justificaţi prin credinţă şi nu prin faptele Legii, îi
spune el lui Petru, atunci de ce încerci să impui Neamurilor Legea? El spune:
,Ştii asta, Petru. De ce acţionezi altfel de ceea ce cunoşti?'
Îmi place
acest verset, versetul 16. Şi îmi place întregul pasaj în care se află acest
verset. Însă îmi place pentru că arată negru pe alb tot ceea ce era greşit în
doctrina falsă a iudeilor. Făcând astfel, el răspunde unei mari mulţimi de
doctrine false de care ne ciocnim tu şi cu mine şi în ziua de azi. Acest verset
înfăţişează corect lucrurile cu privire la îndreptăţire. Şi corectează
înţelegerea greşită pe care o aveau aceştia despre Lege. Le aduce aminte despre
importanţa vitală a credinţei autentice. Şi salvează doctrina justificării de
eroarea iudaică. Aşadar, pe măsură ce parcurgem acest pasaj, vom lăsa ca acest
aspect să ne ghideze, aceste trei cuvinte: Legea, credinţa şi îndreptăţirea.
Acestea sunt aceleaşi trei cuvinte cruciale ce ţin de Evanghelie, care apar,
fiecare în parte, pentru prima dată, în versetul 16. Ne vom ocupa de ele în
ordine inversă faţă de ordinea pe care le-o dă Pavel. Vom începe cu Legea.
Iată un prim
punct. Pavel corectează concepţiile lor greşite cu privire la Lege. Reţineţi,
aceşti învăţători falşi erau în majoritate, dacă nu chiar toţi, din tradiţia
fariseică, tradiţie în care Legea era totul. Apostolul, el însuşi, fusese un
fariseu. El singur îşi descrie devotamentul faţă de Lege, pe care l-a nutrit
din tinereţe, în Filipeni 3:5, unde îşi spune chiar mărturia: "tăiat
împrejur a opta zi, din neamul lui Israel..." El descrie mediul din care a
provenit: "...din seminţia lui Beniamin, Evreu din Evrei; în ceea ce
priveşte Legea, Fariseu". Aşa a fost crescut; chiar din prima zi s-a aflat
sub Lege. "Tăiat împrejur a opta zi." Luca consemnează mărturia lui
Pavel înaintea Sinedriului, în Fapte 23, versetul 6. Acesta este primul lucru
pe care li-l spune. Pavel spune aceasta. "Sunt Fariseu, fiu de
Fariseu..." Deci şi tatăl său fusese Fariseu. Şi când spune că a fost
tăiat împrejur a opta zi, spune de fapt că a fost circumcis respectând intact
ceea ce cerea Legea chiar înainte de Moise. Genesa 17, versetul 12, Domnul
spune acest lucru lui Avraam, cu privire la toţi urmaşii săi. "La vârsta
de opt zile, orice copil de parte bărbătească dintre voi să fie tăiat
împrejur..." Iată ce pretindea Legea. Dar observaţi că în Filipeni 3,
acolo unde Pavel depune mărturie, el culminează în cele din urmă spunând că
atunci când L-a apucat pe Cristos, el s-a îmbrăcat cu o dreptate (neprihănire)
care nu era a lui. El foloseşte exact aceste cuvinte: "nu o dreptate a mea
proprie". Şi, de fapt, el a ajuns să privească acea dreptate dată de Lege,
toată supunerea faţă de Lege, orice lucru faţă de care îşi devotase viaţa, pe
toate acestea a ajuns să le privească drept gunoi, la propriu, băligar,
excremente. Şi pentru el, acestea nu-şi mai aveau rostul. El face acest lucru
foarte clar, printr-un limbaj foarte explicit.
Comparaţi
acestea cu aceşti farisei iudei. Ei au pretins că au venit la Cristos, dar au
târât după ei dreptatea lor proprie. N-au vrut să renunţe la ea. Petrecuseră
mult timp ca s-o dezvolte. Şi nu doar atât, dar erau hotărâţi să împrumute
ceremoniile Vechiului Testament, începând cu circumcizia, oricărui creştin
dintre Neamuri care venea la Cristos. Şi acest mesaj a obstrucţionat libertatea
desăvârşită a Evangheliei. Dar observaţi claritatea absolută a versetului 16. "Totuşi,
fiindcă ştim că omul nu este socotit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa
în Isus Hristos (engl. credinţa lui Isus Hristos), am crezut şi noi în Hristos
Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos (engl. credinţa
lui Hristos), iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit
neprihănit prin faptele Legii." Nu poţi ocoli înţelesul acestui text.
În timpul
studenţiei mele, am vestit Evanghelia unui bărbat din Chicago, membru al
bisericii Worldwide Church of God, cult fondat de Herbert W. Armstrong. În
ultimii ani, această biserică a abandonat o parte, dar nu pe toate, din
doctrinele sale de cult. Dar în acele zile, ei învăţau cu toată puterea şi
insistau asupra faptului că creştinii trebuie să respecte anumite legi ceremoniale
din Vechiul Testament, şi aceasta pentru a fi mântuiţi. Era tipic cazului
iudeilor din Galatia. Şi l-am luat pe acest om şi am început să-i spun
Evanghelia. El dorea să audă tot mai mult. Şi chiar voia să aducă argumente în
favoarea lui. Cultul său, Worldwide Church of God, îşi avea rădăcinile în
Adventismul de Ziua a Şaptea. Şi, prin urmare, şi ei ţineau Sabatul sâmbăta,
împreună cu multe alte lucruri din Legea Vechiului Testament. Ţineau toate
zilele de sărbătoare din Vechiul Testament. Ei cereau respectarea unui număr de
ceremonii din Vechiul Testament. Şi insistau asupra faptului că toate aceste
lucruri erau necesare pentru a fi socotit neprihănit. Era ecoul clasic al
doctrinei iudeilor. Acest individ era un bărbat de culoare, mai în vârstă, foarte
inteligent, bun cunoscător al textelor favorite folosite ca dovezi de către
cultul lor, şi el susţinea ascultarea faţă de orice aspect al Legii Vechiului
Testament şi faţă de anumite aspecte ale legii ceremoniale; toate acestea,
spunea el, erau esenţiale pentru îndreptăţire. Era atât de impregnat de această
doctrină şi atât de bine şcolit de cultul său, încât mi-am dat seama foarte
repede că avea pregătită o replică pentru fiecare text pe care eu i-l puneam în
faţă şi care dovedea contrariul spuselor lui. De fiecare dată, îi arătam pasaje
unde Scriptura învaţă că mântuirea nu se capătă prin fapte (şi i le-am arătat
pe toate cele binecunoscute). Efeseni 2:8 şi 9. "Căci prin har aţi fost
mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este harul lui
Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni." El spunea: "Ei
bine, aici este vorba de faptele bune făcute în afara Legii, nu despre faptele
bune pe care Legea lui Dumnezeu le cere de la noi." Aşa că i-am arătat Tit
3:5. "El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci
pentru îndurarea Lui..." Mi-a răspuns acelaşi lucru. Mi-a spus că faptele
noastre bune nu ne mântuiesc, dar faptele pe care le cere Legea, acelea sunt
vitale, sunt esenţiale. Aşa că i-am dat Romani 4, versetele 4 şi 5. "Însă
celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva
datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos
neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire."
Din nou mi-a spus: "Acesta nu spune nimic de Legea care ne arată poruncile
lui Dumnezeu pentru noi. Noi trebuie să împlinim aceste porunci pentru a fi
îndreptăţiţi." Am încercat să-i explic că noi nu putem să împlinim Legea
în mod desăvârşit. Astfel că, dacă depind de ascultarea mea faţă de Lege pentru
a fi socotit drept, atunci sunt terminat. Pentru că dacă trebuie să ţin Legea
pentru a fi mântuit, atunci suntem cu toţii condamnaţi la moarte. Iacov 2,
versetul 10, spune: "Căci, cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o
singură poruncă, se face vinovat de toate." Şi el mi-a spus: "Da, dar
noi putem fi iertaţi pentru păcatele noastre atâta timp cât încercăm să ţinem
Legea." Şi asta încerca el să facă. Eram student pe vremea aceea şi un
creştin începător. Aşa că n-am ştiut exact ce să fac cu acest om. Am încercat
să-i tot spun la versete. Şi apoi am observat acest verset din Galateni 2,
versetul 16, care părea să răspundă direct erorii acestui bărbat. Aşa că i l-am
arătat. Şi de această dată, n-a mai avut replică. Nu-i mai acordase atenţie
niciodată până atunci. Şi îmi aduc aminte, a repetat din cele ce spusese până
atunci, pentru un timp. A recunoscut că acest verset pare să spună ceea susţin,
dar... apoi a mai vorbit puţin şi s-a depărtat de verset. Şi tocmai când am crezut
că fusese convins, în cinci minute a trecut dincolo de acest verset şi s-a
întors să accentueze din nou necesitatea Legii pentru îndreptăţire. Aşa că l-am
adus din nou la Galateni 2:16 şi i-am spus: Dar nu ai explicat acest text. Nu
poţi să îl explici în sistemul tău. Şi i l-am citit cu voce tare. "Noi...
ştim că un om nu este îndreptăţit ţinând Legea, ci prin credinţa în Isus
Cristos. Aşa că şi noi trebuie să ne punem credinţa în Cristos Isus pentru a fi
îndreptăţiţi prin credinţa în Cristos şi nu prin ţinerea Legii, pentru că
nimeni nu va fi îndreptăţit prin ţinerea Legii." Este un verset lung, nu-i
aşa? Cred că l-am citit de vreo 35 de ori. Când am terminat de vorbit cu el,
memorasem deja versetul. El era un om inteligent şi interesat de Scriptură. Şi
de câte ori îl readuceam la acest verset, el înţelegea ideea. Şi apoi, după
câteva minute, el a zis: ,Da, dar trebuie să ţii Legea'. Atunci l-am pus să
citească versetul din nou şi din nou şi din nou. Pe măsură ce conversaţia
progresa, am putut să văd că adevărul acestui text îi spulbera obiecţiile. Îmi
aduc aminte foarte viu cele petrecute atunci. Ne aflam cam de trei ore în
sufrageria lui dintr-un cartier mai sărăcăcios din Chicago. Ce îmi aduc aminte
chiar şi mai viu este lumina care a început să se aştearnă pe faţa acestui om
în timp ce discutam. A început să îmbrăţişeze realmente adevărul potrivit
căruia nu poţi fi îndreptăţit dacă îţi pui nădejdea în ascultarea ta faţă de
Lege. Căci nimeni nu va fi socotit drept prin faptele Legii.
Reţineţi
aceasta, pentru că acest verset arată cu exactitate ceea ce Pavel urmăreşte să
indice în repetate rânduri. De exemplu, Galateni capitolul 5, versetul 18:
"Voi nu mai sunteţi sub Lege...". Romani 6:14: "Voi nu mai
sunteţi sub Lege, ci sub har." Iată ce vrea el să spună. Galateni 2:16. Nu
te afli sub Lege pentru îndreptăţire. Nu depinzi de calitatea ascultării tale
faţă de Lege, pentru a-ţi hotărî destinul veşnic. Eşti îndreptăţit fără
legătură cu ascultarea faţă de Lege. Aceasta înseamnă a nu te afla sub Lege.
Mulţi oameni sunt confuzi în această privinţă.
Sunt oameni
care aud că "nu mai sunt sub Lege, ci sub har" şi cred că aceasta
înseamnă o libertate totală pentru a face tot ceea ce vor şi că nu mai există
nicio lege care să aibă vreun fel de autoritate peste ei. Dar nu aceasta
înseamnă aceste cuvinte. Să nu vă închipuiţi că principiile morale ale legii nu
mai au valoare practică pentru creştini, ca şi cum cele Zece Porunci n-ar mai
avea autoritate asupra comportamentului nostru. Nu la aceasta se referă. Nu
este vorba că Legea are autoritate peste comportamentul nostru, mă refer
îndeosebi la aspectul moral al Legii. Nu suntem lăsaţi să trăim liber ca şi cum
am dispreţui standardul moral ce este înaintat de Lege. Ce vrea să spună este
că nu ne mai aflăm sub Lege pentru a dobândi îndreptăţirea. Şi voi sublinia
acest lucru de multe ori, pe măsură ce străbatem cartea Galateni. Aşa că,
ţineţi minte că acest principiu este ancorat în adevărul acestui verset. Voi nu
mai sunteţi sub Lege, ca cerinţă pentru îndreptăţirea voastră. Căci prin
faptele Legii nimeni nu va fi îndreptăţit.
Asta
înseamnă şi că suntem eliberaţi de aspectele ceremoniale ale Legii Vechiului
Testament. Acele lucruri din Legea Vechiului Testament care L-au prevestit pe
Cristos nu mai au relevanţă, pentru că, atunci când deţii lucrul real, nu mai
ai nevoie de simbolurile care l-au întruchipat. Despre aceasta vorbeşte Pavel
în Coloseni 2. Acesta este mesajul transmis şi în cartea Evrei. Din moment ce
Cristos a venit, toate aspectele preoţeşti şi ceremoniale ale Legii Vechiului
Testament au fost abolite. Pentru că nu mai au relevanţă. Nu mai ai nevoie de
jertfirea simbolică a animalelor din moment ce, o dată pentru totdeauna, s-a
făcut ispăşirea reală şi eficientă pentru păcat. Nu mai ai nevoie de preoţie,
pentru că acum există un Mijlocitor între Dumnezeu şi om, Omul Cristos Isus.
Aşadar, nici în acest sens nu ne mai aflăm sub Lege, în ceea ce priveşte
aspectele ceremoniale. Şi cred că aceasta menţionează Pavel aici în pasajul
nostru, versetul 18: "Dacă zidesc iarăşi lucrurile pe care le-am stricat,
mă arăt ca un călcător de lege." Dacă rezideşti legea ceremonială, spune
el, şi redai valabilitatea ceremoniilor şi rânduielilor Vechiului Testament,
atunci aceasta este cea mai urâtă călcare de lege, pentru că, de fapt, calci în
picioare lucrarea lui Cristos, potrivit cu ceea ce scrie în Evrei 10:29. Iată
aici dovada că vorbeşte despre legea ceremonială, în versetul 19. "Căci eu
prin Lege am murit faţă de Lege ca să trăiesc pentru Dumnezeu." Mort faţă
de lege. Cu alte cuvinte, în mod legal şi judiciar, legea a extras deja din
mine tot ce putea, pentru că Isus Cristos a murit în locul meu. Versetul 20.
"Am fost răstignit împreună cu Cristos..." Acesta este principiul
substituţiei. El se află la baza doctrinei justificării. Aici se găseşte
întruchiparea celui mai important principiu al justificării Cristos a murit în
locul meu. Şi, de aceea, Legea nu mai are putere asupra mea. Eu trăiesc cu El,
îmbrăcat în dreptatea Lui desăvârşită şi fiind capabil să stau înaintea lui
Dumnezeu. Nu m-am întors de la cerinţele morale ale Legii, dar nu mai sunt în
raza ei de ameninţare cu distrugerea. Nu mai trebuie să ţin toate aceste
ceremonii care arătau înspre Cristos, pentru că eu mă aflu în Cristos. Nu mai
am nevoie de nimic care să arate înspre El, nu mai am nevoie de vreo ceremonie
care să-L prevestească. Iată care este ideea. Legea nu mai are relevanţă ca
instrument prin care noi să fim fie îndreptăţiţi, fie osândiţi. Acesta este
punctul vital numărul unu. Şi el dezminte direct punctul central al doctrinei
iudeilor. Pavel corectează concepţiile lor greşite despre Lege.
Iată punctul
numărul doi. El le readuce aminte de faptul că principiul credinţei nu ia în
seamă niciun gen de fapte. Dacă îţi este cunoscut Pavel cât de cât, ştii că
aceasta a fost tema centrală şi dominantă a teologiei pauline. Doar credinţa
constituie instrumentul îndreptăţirii. Pavel nu dădea loc faptelor
credinciosului în dobândirea îndreptăţirii. Şi Pavel a fost omul cel mai
potrivit care să rostească acest mesaj pentru că el şi-a devotat întreaga viaţă
ascultării riguroase faţă de Lege. Şi el spune că nu merită, este gunoi, este
bun de aruncat. Mă refer acum la Filipeni 3. Vă amintiţi, el şi-a socotit
dreptatea proprie ca fiind gunoi. El s-a lepădat de o viaţă întreagă de
ascultare neclintită faţă de Lege şi a spus: "...ca să-L câştig pe Cristos
şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci
aceea care se capătă prin credinţa în Cristos, neprihănirea pe care o dă
Dumnezeu, prin credinţă." (Fil. 3:8,9) Şi de-a lungul tuturor epistolelor
lui Pavel din Noul Testament, vedem că este pus accentul pe dreptatea pe care o
primim prin credinţă, spre deosebire de un alt fel de dreptate, pe care oamenii
o dobândesc prin ascultarea de Lege. Două feluri de dreptate, spune el. Şi
singura care contează, singura care valorează este dreptatea pe care o primim
prin credinţă, şi nu prin faptele noastre. Romani 4, versetele 4 şi 5, el arată
acest punct doctrinal: mântuirea prin credinţă opus mântuirii prin fapte. El
trage o linie de separaţie între credincioşi şi oamenii care nu au nădejde.
"Însă, celui ce lucrează..." Vorbeşte despre cineva care încearcă să
capete trecere înaintea lui Dumnezeu, cineva care vrea să îşi obţină
îndreptăţirea făcând fapte bune, care să-I placă lui Dumnezeu. Unei astfel de
persoane, el îi spune: "...plata cuvenită lui, i se socoteşte nu ca un
har, ci ca ceva datorat." Vrei ca s-o câştigi? Vei primi ce ai câştigat.
Persoana care vrea să îşi câştige favoarea înaintea lui Dumnezeu va fi plătită
potrivit cu ceea ce merită. Şi din moment ce dreptatea ei este ca o haină
mânjită, potrivit Scripturii, dreptatea proprie păcătoasă, această persoană va
primi pe măsură. Toate lucrurile bune pe care le facem sunt mânjite de păcat.
Şi care este plata păcatului? Moartea. Astfel că, dacă vrei să faci fapte, vei
muri. Osândă veşnică. Încearcă tu să capeţi trecere înaintea lui Dumnezeu şi
vei fi osândit. Aceasta arată Pavel, în Romani 4:4. Însă, Romani 4:5: "pe
când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit,
credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire." Neprihănire
prin credinţă. Aceasta a fost întotdeauna ideea mesajului evanghelic al lui
Pavel şi este exact adevărul pe care doctrina iudaică l-a subminat.
La ce fel de
credinţă se gândeşte aici Pavel? Unii au argumentat spunând că Pavel ar fi
afirmat că cea care ne mântuieşte este credincioşia lui Cristos. Uitaţi-vă la
mijlocul versetului. Vorbeşte de două ori despre a fi îndreptăţit prin credinţa
lui Isus Cristos. (Galateni 2:16, versiunea King James) Şi după una sau două
propoziţii, "...pentru ca să fim îndreptăţiţi prin credinţa lui
Cristos..." Aceasta spune versiunea King James. Credinţa proprie a lui
Cristos. Aceasta poate fi o posibilă modalitate de interpretare a pasajului,
pentru că este o traducere bună din textul în limba greacă. Este o posibilă
traducere a propoziţiei din greacă. Şi din moment ce cuvântul din greacă tradus
prin "credinţă" este şi un cuvânt ce poate să însemne "credincioşie",
unii au sugerat că poate Pavel vrea să spună că credincioşia lui Cristos este
cea care ne îndreptăţeşte. Este adevărat acest lucru, nu-i aşa? Că, în cele din
urmă, suntem îndreptăţiţi pentru că Isus Cristos a fost credincios. El a
ascultat de Lege în locul nostru. Aşadar suntem îndreptăţiţi de credincioşia
lui Cristos. Este un lucru cert. Dar eu unul nu cred că la aceasta face
referire aici Pavel. Şi consider că aceste două propoziţii care vorbesc despre
credinţa lui Cristos sunt explicate de expresia care se află între ele:
"...am crezut şi noi în Isus Cristos..." Aşadar este clar, în acest
context, că el vorbeşte despre credinţa în Cristos. De fapt, din acest motiv
este tradus acest verset în acest fel, în cele mai multe versiuni biblice
moderne. "Credinţa în Cristos" apare mai frecvent decât
"credinţa lui Cristos". El arată că credinţa noastră în Cristos este
singurul instrument prin care noi putem apuca dreptatea care ne îndreptăţeşte.
Nu sunt necesare alte cerinţe legate de Lege. Nu este nevoie să fie ţinute ceremonii
din Lege. Ritualurile şi protocoalele exterioare nu fac parte din îndreptăţirea
noastră. Noi am crezut în Cristos, spune el. Şi asemenea tâlharului de pe
cruce, şi noi suntem pe dată îndreptăţiţi, înainte de a fi botezaţi, fără a ni
se cere circumcizia, fără a ni se cere să străbatem vreo insulă, să semnăm un
card, să spunem vreo rugăciune sau să facem vreun lucru, acţiune din care
oamenii au tendinţa să facă o condiţie necesară pentru mântuire. Nu sunt
necesare niciunul din aceste lucruri. Doar credinţa. Sola fide. Acesta
este principiul pe care îl apără Pavel aici. Şi, aşa cum a ajuns să înţeleagă
şi prietenul meu de la cultul din Chicago, nu există o altă explicaţie pentru
acest verset, 16. De aceea, această secţiune este cheia întregii epistole. Aşadar,
Pavel le corectează concepţiile greşite cu privire la Lege. El le aminteşte de
faptul că principiul credinţei elimină faptele de orice fel.
Şi în cele
din urmă, numărul trei, el corectează eroarea în care au fost prinşi aceştia cu
privire la îndreptăţire. Ne întoarcem la chestiunea îndreptăţirii. Probabil că
este subiectul meu favorit dintre toate adevărurile Scripturii. Şi este chiar
inima Evangheliei. Îmi place, pentru că ea ne arată că ţinta tuturor lucrurilor
este Cristos, întotdeauna Cristos. Iată ce vreau să spun cu aceasta. O
înţelegere bună a justificării ne îndreaptă privirea întotdeauna la Cristos şi
ne învaţă cum să ne aţintim credinţa, nădejdea şi dragostea noastră, precum şi
toate dorinţele şi tot ce avem asupra Lui. Cea dintâi lecţie a ei este că
mântuirea se află doar în Cristos, nu în ceva ce fac eu. El ne-a dat deja tot
ceea ce avem nevoie, pentru a face plăcere lui Dumnezeu. Mântuirea este fără
plată şi este plină de har. Nu putem face nimic pentru a ne-o câştiga. Nici nu
vrei să încerci să faci ceva ca s-o câştigi. Nici n-ar trebui să te gândeşti la
aşa ceva. Versetul 21: "Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci
dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Cristos." Pentru
acest motiv, această doctrină este favorita mea. O să zici: ,Este tot ce spui
în acest text?' Cu siguranţă. Totul este înglobat în semnificaţia verbului
"îndreptăţit" ("socotit neprihănit",
"justificat"), care vine din greacă, împrumutat fiind direct din
terminologia justiţiară. Se referă la declaraţia de îndreptăţire. Nu este
arătat cum ne face Dumnezeu drepţi în sens practic, ci descrie verdictul pe
care îl rosteşte Dumnezeu în dreptul nostru. Îndreptăţirea nu este un proces
prin care să trecem. Nu este ceva ce eu trebuie să fac sau chiar aş putea să
fac pentru mine însumi. Este un verdict pe care Dumnezeu îl dă cu privire la
toţi cei care cred. Şi El pronunţă acest verdict în momentul în care cineva
crede în El. Nu simţi că se întâmplă acest lucru. Nu se întâmplă în lăuntrul
tău, nici măcar în vecinătatea ta. Are loc în sala tronului lui Dumnezeu,
atunci când Dumnezeu te numeşte drept şi te acceptă de dragul lui Cristos,
datorită a ceea ce Cristos a făcut pentru tine, nu pentru ceva ce ai făcut tu
pentru El, nu pentru ceva ce se întâmplă în interiorul tău, ci pentru ceea ce a
făcut Cristos pentru tine. Şi la citirea obişnuită a acestui pasaj, acest lucru
este limpede ca şi cristalul.
Vreau să
menţionez însă că există o mişcare în rândul învăţaţilor din Noul Testament de
astăzi, condusă de câţiva care ne spun că trebuie să ne întoarcem şi să dăm o
nouă interpretare cărţii Galateni şi tuturor epistolelor lui Pavel, să le dăm
un sens original şi diferit, într-o lumină cu totul diferită. Mişcarea este
adesea numită "O Nouă Perspectivă asupra lui Pavel". Dacă petreci un
oarecare timp în lumea academică evanghelică, probabil că vei întâlni oameni
bine intenţionaţi, care cred că această abordare novatoare a lui Pavel este
emoţionantă, minunată şi plină de o nouă lumină. Nu te lăsa păcălit să crezi că
este o chestie foarte ajutătoare şi într-o lumină nouă. De fapt, fii atent, eu
cred că Noua Perspectivă asupra lui Pavel aduce câteva din pericolele împotriva
cărora Pavel scrie aici galatenilor. Şi cea mai mare nemulţumire a mea este
aceasta: Noua Perspectivă asupra lui Pavel subminează înţelegerea clară şi
corectă a doctrinei justificării prin credinţă. Fiecare persoană pe care am
cunoscut-o, care a adoptat această viziune, ajunge în cele din urmă să
abandoneze înţelegerea limpede a justificării prin credinţă. Potrivit Noii
Perspective, disputa reală dintre Pavel şi iudei, de aici, n-a avut nimic de-a
face cu felul în care oamenii sunt îndreptăţiţi în ochii lui Dumnezeu. Ei spun
că problema primordială a lui Pavel cu privire la iudeii de aici este aceea că
aceştia erau exclusivişti pe motiv cultural. Ei ofereau supremaţie neamului lor
evreiesc. Şi greşeala lor, potrivit acestui punct nou de vedere, este că se
opuneau diversităţii în biserică. Nu erau destul de postmodernişti. Şi problema
atât de mare nu era că ei confundau calea de mântuire, spun aceşti indivizi;
eroarea nu era cu adevărat soteriologică, ci era mai degrabă una de natură
culturală. Aşadar, potrivit Noii Perspective, atunci când Pavel vorbeşte de
îndreptăţire, el nu se referă la îndreptăţirea individuală, el se referă pur şi
simplu la cine anume merită să ocupe un loc la masă, atunci când creştinii au
părtăşie unii cu alţii.
Probabil că
înţelegeţi de ce această interpretare încurcă oamenii. Pentru că ideea
părtăşiei în jurul mesei pare să se potrivească în contextul Galateni 2. Pentru
aceasta l-a mustrat Pavel pe Petru, pentru că a refuzat să mănânce împreună cu
Neamurile. Dar, dacă aceasta este toată interpretarea, dacă aceasta este doar o
dispută culturală, şi nemulţumirea lui Pavel în ceea ce-l priveşte pe Petru a
fost faptul că el s-a comportat ca un bigot rasial sau cultural, trebuie să
aduci foarte multe modificări textului pentru a explica totul altfel.
Nemulţumirea lui Pavel de aici este pur teologică, şi nu culturală. A fost o
dispută cu privire la mântuire, nu una socială. El era preocupat de mesajul
Evangheliei. Face clar acest lucru în capitolul 1. Nu este preocupat în primul
rând de rânduielile cu privire la servirea mesei în biserică. Şi dovada că el
vorbeşte despre mântuirea individuală constă în pronumele pe care îl foloseşte,
aşa cred. El vorbeşte despre unitatea personală şi individuală pe care o are cu
Cristos, în versetul 20. De la versetul 18 până la 21, el foloseşte pronumele
personal persoana întâi singular, "eu", "mine", de cel puţin
cinsprezece ori. Cu siguranţă, vorbeşte despre ceva foarte personal şi
individual aici, unde prezintă îndreptăţirea.
Daţi-mi voie
să rezum pe scurt şi rapid ideea despre îndreptăţire. Credinţa este singurul
instrument prin care noi putem să căpătăm îndreptăţirea. Cristos este obiectul
credinţei, versetul 16. El este Cel care a pus deoparte cerinţele Legii, în
numele nostru. Şi, desigur, El a făcut aceasta împlinind Legea în mod
desăvârşit pentru noi. Şi Pavel urmăreşte să demonstreze acest lucru, aşa cum
vedem, pe măsură ce parcurgem cartea Galateni. De fapt, acesta este motivul
pentru care Galateni 4:4 spune că Isus Cristos S-a născut sub Lege, pentru a
împlini Legea pentru noi. El a împlinit-o perfect. Şi a făcut aceasta pentru
noi. Şi apoi a purtat chiar vina păcatelor noastre, versetul 20: "El m-a
iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine". Pavel spune că El a făcut aceasta
pentru mine, pentru a mă elibera de sub orice cerinţă a Legii. Astfel că, El nu
doar că a împlinit Legea, El a purtat pedeapsa dată de Lege pentru păcătoşi, şi
acest gen de substituţie legală este permis datorită unităţii noastre
spirituale cu Cristos, versetul 20. Noi suntem în El şi acum El trăieşte în
noi. Astfel că moartea Lui este moartea noastră. Viaţa noastră este ascunsă în
El. Şi toate acestea, spune Pavel, sunt puse în pericol de ideea potrivit
căreia circumcizia este necesară pentru a fi mântuit. Este o legătură uimitoare
pe care el o stabileşte, şi este una absolut corectă. Dacă faci din circumcizie
condiţia indispensabilă pentru îndreptăţire, pui lucrarea păcătoşilor în locul
lucrării lui Cristos. Şi aceasta este erezia periculoasă a iudeilor. Din acest
motiv a fost ea atât de periculoasă. Ea frângea inima adevărului Evangheliei.
Eu cred că astăzi există multe alte ameninţări similare la adresa Evangheliei.
Şi Noua Perspectivă asupra lui Pavel este una dintre ele. Ca şi erezia
iudeilor, şi aceasta este subtilă. Este răspândită de oameni pe care cei mai
mulţi din biserică îi consideră învăţători buni şi evlavioşi. Dar este o doctrină
periculoasă şi potenţial condamnabilă, în măsura în care obstrucţionează
libertatea desăvârşită a harului divin şi scoate din prim plan ceea ce a făcut
Cristos pentru mântuirea noastră. Lucrul trist este că prea mulţi oameni din
biserica de astăzi sunt ignoranţi cu privire la doctrina sănătoasă. Nu discern
lucrurile, nu sunt destul de vigilenţi ca să creadă că o doctrină, care pare a
fi bună, învăţată de oameni pentru care cu toţii avem cel mai mare respect,
poate să aducă cu ea o serie de pericole. Chiar apostolul Petru a căzut în
această capcană, cel puţin pentru un timp. Este bine de ţinut minte acest
lucru, pentru ca să rămânem vigilenţi; trebuie să cercetăm lucrurile pentru a
ne prezenta înaintea lui Dumnezeu ca oameni încercaţi, lucrători care împart
bine Cuvântul lui Dumnezeu şi n-au nimic de care să le fie ruşine. Unii dintre
voi poate veţi spune: ,Ei bine, eu nu sunt teolog. Nu sunt student la seminar.
N-am să fiu niciodată un teolog iscusit. N-am idee, nu înţeleg ce se petrece în
aceste cercuri academice.' Este un pic de adevăr şi aici. Dar problema este că
aceste idei academice nu rămân pentru multă vreme academice. Doctrina greşită
intră în biserică şi intră în acţiune. Apare în cărţile creştine şi pe
website-urile pe care le vizitezi. Şi chiar dacă nu vei ajunge niciodată expert
în acest domeniu, trebuie să fii atent şi să fii asemenea celor din Berea, să
te străduieşti să cunoşti Evanghelia mai bine decât o cunoşti acum. Acesta este
modelul creştinismului nou-testamental şi trebuie să ne străduim să ajungem
aşa. Să spunem împreună cu apostolul Pavel: "Nu vreau să fac zadarnic
harul lui Dumnezeu."
Să ne rugăm.
Doamne, suntem recunoscători pentru modelul de curaj pe care îl avem în
apostolul Pavel. Te rugăm să ne ajuţi pe toţi să avem aceeaşi dragoste plină de
pasiune pentru adevărul Evangheliei. Ajută-ne să îl studiem, să îl cunoaştem,
să îl învăţăm, să îl apărăm, să fim plini de râvnă pentru el. Şi mai presus de
toate, ajută-ne să îl vestim clar cu vieţile şi cu buzele noastre. Ne rugăm în
Numele lui Isus. Amin.
Tradus de
Estera Sandau
